Copii... parinti... bunici...
Despre relatia dintre parinti si copii s-a scris si s-a vorbit dintotdeauna. Si totusi, dupa atat de multa experienta a omenirii in legatura cu acest subiect, tot apar mai mici sau mai mari discutii, neintelegeri sau frustrari in relatia dintre ei.
Ceea ce e important: Copiii sunt pentru parinti - parte din ei, din trupul, din sufletul, din trairile, din sentimentele lor. Parintii sunt pentru copii - radacina, seva, originea, originalul. Deci nu suntem prea diferiti. Doar ne raportam unii la altii diferit.
Care sunt cauzele conflictelor?
La cele ce urmeaza putem reflecta cu totii, si copii, si parinti.
Eu as pune in primul rand lipsa sau incompleta sinceritate cu noi insine. Sinceritatea in legatura cu cine este el, fiecare, cine a fost, cine poate fi, cine e capabil sa fie, ce masti poarta, ce calitati si defecte are, ce expectante reale are parintele fata de copil, daca e gata sa recunoasca plusurile si minusurile copilului sau (tocmai pentru a dezvolta calitatile si a estompa asa-zisele defecte), ce frustrari are, ce neimpliniri pe plan personal sau profesional are etc
Un alt motiv ar fi exprimarea eronata a iubirii. E indiscutabil faptul ca fiecare parinte isi iubeste copilul. Doar ca nu o exprima la nivelul la care exista. Nu se face inteles de realul nivel de iubire pe care il simte pentru copilul sau. Poate nu are timp si atunci ofera compensari prin cadouri, bani, prin asa-zisa libertate. Poate nu il intelege si atunci impune un anumit standard de comportament, dar care nu il reprezinta pe copil. Poate il protejeaza prea mult din dorinta ca el sa nu sufere, dar asta doar ii va scadea stima de sine a copilului si va creste lipsa de incredere a parintelui in acesta; scade respectul reciproc si se dezvolta o relatie de dependenta depasita, care il va opri pe copil din procesul de adaptare si dezvoltare la necesitatile vietii de mai tarziu. Mai bine greseli mai mici acum, decat greseli mari mai tarziu.
Lipsa ascultarii reale de catre parinte a sufletului copilului, care de multe ori ni se infatiseaza extrem de subtil - Poate din neincredere in noi, in ei, in societate... Prin limbajul verbal ei nu comunica intotdeauna clar, ci de multe ori prin mici gesturi, priviri, reactii sau lipsa de reactii. Nu e nevoie de mare efort, decat de atentie. Reala.
Acceptare - in ideea de respect - a copilului de catre parinte. Adica acceptarea-intelegerea lucrurilor din punctul de vedere al copilului, a valorilor sale, d p d v al pozitiei sale in legatura cu ceilalti etc. Acceptarea nu inseamna ca nu punem limite, ci doar ca respectam nevoile copilului, trairile si felul lui de a privi lucrurile. Si e important sa intelegem ca nimic nu e vesnic. nici un comportament. Totul e trecator, exista faze care trebuie trecute. In aceste faze, oricat ar fi de dificile si de fara rezolvare ar parea, trebuie sa nu uitam ca cel mai important lucru este ca, copilul, sa nu uite ca e iubit, sa nu se simta rupt de parinte, sa stie ca casa e acasa pentru el oricand.
Caci el incearca. Incearca sa se cunoasca, sa ii cunoasca pe ceilalti, sa vada de ce e capabil, sa se defineasca, sa vada granitele intre lucrurile comune cu alti copii si propria individualitate. Acest lucru nu e usor, cu totii am trecut prin asta. Si hai sa recunoastem, cu bune, cu rele, nu ne pare rau, e istoria noastra, e ceea ce ne-a facut sa devenim cine suntem astazi.
Si eu sunt parinte. La dublu. De adolescente. Si fiecare e speciala in felul ei, ca toti copiii de altfel. Dar sunt momente in care exista comportamente indezirabile, reactii, sentimente si trairi negative, si tu nu stii ce sa faci, nu stii cum sa pui problema, nu stii cum sa reactionezi pe moment. Si atunci, singura solutie posibila este sa ramai calm si sa iti amintesti ca iubesti acea fiinta, ca oricare ar fi reactia lui, copilul, in adancul sufletului te iubeste, si sa ai credinta ca vei gasi acea punte, acel drum, acea legatura care va sparge toate acele reactii negative de care vorbeam. Pentru ca solutia se afla in noi, doar sa ne deschidem inimile si mintile pentru a o identifica .
Dar sa nu punem totul in seama parintilor. Copiii sunt foarte capabili, mai capabili decat ii consideram noi, de multe ori. Ei pot, doar sa vrea, sa ofere respectul pentru parintele care l-a sustinut, il ajuta, il ridica atunci cand cade, respectul pentru varsta si experientele bune si rele din viata parintelui - si lista ramane deschisa deoarece e extrem de vasta, daca aprofundam cu sinceritate putin lucrurile - dar care l-au format pe acesta intr-un anumit fel. Astfel, copiii nu trebuie sa se limiteze la simpla reactie a parintelui cateodata, sa fie mai profunzi, sa inteleaga ca reactiile parintelui sunt o consecinta buna sau rea a istoricului sau. Si ca, mai presus de orice, parintele il iubeste. Fara discutie. Cand nu arata asta, acel parinte sufera dintr-un motiv sau altul si trebuie ajutat si mai ales iubit. Ca fiecare om - frumos, bun si empatic la baza.
Copii... parinti... bunici... fiecare am trecut prin aceleasi etape ale vietii, sa nu uitam acest lucru si sa gasim Calea Intre Noi.
Intoarce-ti fata catre soare, iar umbrele vor cadea in urma ta. Psiholog Camelia Elena Zagrean
